Bătălia de la Rovine, desfășurată în primăvara anului 1395, este una dintre cele mai importante confruntări militare din istoria Țării Românești. Aceasta a avut loc între domnitorul Mircea cel Bătrân și sultanul otoman Baiazid I, într-un context marcat de expansiunea otomană în Balcani și de eforturile statelor creștine de a rezista acestei amenințări.
Contextul istoric
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman era în plină ascensiune, cucerind teritorii în Balcani și amenințând autonomia statelor din regiune.
Țara Românească, condusă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), devenise un obstacol major în calea expansiunii otomane. Domnitorul român încercase să oprească avansul turcilor prin alianțe strategice, inclusiv cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Baiazid I, supranumit „Fulgerul” (Yıldırım), dorea să supună Țara Românească, astfel că în 1395 a organizat o campanie militară pentru a-l înlătura pe Mircea cel Bătrân și a transforma țara într-un teritoriu vasal.
Desfășurarea bătăliei
Bătălia a avut loc într-o zonă mlăștinoasă, cunoscută sub numele de „Rovine”. Locul exact nu este identificat cu certitudine, însă istoricii consideră că s-a desfășurat fie în apropierea râului Argeș, fie pe malurile Jiului. Mircea cel Bătrân a ales terenul strategic astfel încât să profite de dificultățile otomanilor în luptele desfășurate în zone accidentate.
Armata Țării Românești era mai mică numeric decât cea otomană, dar cunoștea bine terenul și era antrenată pentru războiul de gherilă. Se estimează că Mircea avea între 10.000 și 20.000 de ostași, majoritatea cavaleri și arcași călare, în timp ce Baiazid dispunea de o armată mult mai numeroasă, între 40.000 și 60.000 de soldați, incluzând trupele de elită ale ienicerilor.
Strategia lui Mircea s-a bazat pe hărțuirea inamicului, atacuri surpriză și folosirea terenului mlăștinos pentru a îngreuna înaintarea otomanilor. Sursele istorice indică faptul că bătălia a fost extrem de sângeroasă, cu pierderi semnificative de ambele părți.
Rezultatele și consecințele bătăliei
Deși Baiazid I nu a reușit să-l învingă decisiv pe Mircea cel Bătrân, superioritatea numerică a otomanilor a făcut ca domnitorul român să fie nevoit să se retragă strategic. Sultanul a instalat un domnitor vasal, Vlad Uzurpatorul, dar Mircea a continuat să lupte și, cu sprijin maghiar, și-a recăpătat tronul în anii următori.
Bătălia de la Rovine a demonstrat că statele românești puteau rezista expansiunii otomane prin tactici inteligente și alianțe strategice. De asemenea, a încetinit avansul otoman în nordul Dunării și a consolidat prestigiul lui Mircea cel Bătrân ca lider militar și diplomat.
Bătălia de la Rovine în cultură și istorie
Evenimentul a fost imortalizat în literatura română de Mihai Eminescu, în poezia Scrisoarea III, unde domnitorul Mircea cel Bătrân este prezentat ca un simbol al rezistenței românești împotriva otomanilor.
Fragment din Scrisoarea III de Mihai Eminescu:
“- Tu ești Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.”
Astăzi, Bătălia de la Rovine rămâne un simbol al curajului și strategiei românești în fața unei forțe superioare, fiind considerată una dintre cele mai importante confruntări medievale din Europa de Sud-Est.
