In 1873, cand toata lumea sarbatorea uimitoarea performanta a fratilor Montgolfier de a se inalta intr-un balon umplut cu aer cald, aducand o confirmare a legilor plutirii in oceanul aerian, nimeni nu gandea, poate, ca o performanta similara, de proportii mult mai reduse insa, realizau cu ani in urma, niste paienjenasi nebagati in seama.
Nimanui nu-i trecea prin minte o legatura intre impresionantele aerostate care vor deschide era zborurilor cu aparate mai usoare decat aerul si firisoarele argintii care plutesc in aer in dupa amiezile senine de toamna. Acestor destramaturi ca de borangic, poporul a gasit numirea gingasa de funigei si-a tesut in jurul lor minunate legende.
Firisoarele argintii sunt originalele aparate de navigatie aeriana ale unor paienjenasi cat o gamalie de ac din familiile Thomidae si Lycosae.
Noaptea dorm pe sub frunze, dis de dimineata, incep sa furnice imprejurimile, deodata se opresc isi intind si-si intepenesc bine picioarele, apoi isi lasa capul in jos, isi inalta abdomenul spre cer si din tubuletele pantecelui incep sa izvorasca fisiroarele care-n cateva clipe ating 1 m lungime.
Cand considera c-a facut suficiente firisoare, pleaca, piciorusele se ating si spre cer se indreapta sute de “aparate” (firisoarele) care se inalta prin forta ascensionala a maselor de aer cald. De ce nu se ciocnesc intre ele firisoarele? Pentru ca prin frecarea din tuburile filiere, toate se incarca cu acelasi fel de electricitate – cu electricitate negativa.
Pe masura ce aerul se raceste, firisoarele cad pe pamant, fie prin arbori, fie pe hainele noastre.
Marele naturalist Darwin spunea ca i-a surprins coborand pe vasul unde se gasea, la 96 km de tarm, ceea ce denota ca micii calatori aerieni sunt foarte curajosi.
Lunga lor calatorie nu este un simplu voiaj de placere – ea ajuta sa imprastie cat mai departe neamul, prin locuri unde hrana se gaseste mai usor.
